Bolile albinelor

Intoxicatiile albinelor

Boala necontagioasa

Pot fi provocate de polen sau nectar toxic, miere de mana, stropiri cu substante chimice (insecticide, funicide, erbicide) si excese de medicamente. Intoxicatiile albinelor nu se trateaza, se previn

Diareea albinelor

Boala necontagioasa

Apare in timpul iernii si se manifesta prin eliminarea de excremente de culoare castanie, cu miros de putrefactie. Cauzele favorizante sunt: miere de calitate inferioara, variatii de temperatura, supraincarcarea tubului digestiv, absenta matcii, zgomotele etc. Pentru prevenirea unor infectii secundare se administreaza sirop caldut cu penicilina.

Puietul racit

Boala necontagioasa

Boala apare atunci cand cuibul este supradimensionat in lunile reci de primavara si cand exista un dezechilibru intre cantitatea de puiet si cantitatea de albine acoperitoare. Puietul racit are forma si consistenta normala, dar este lipsit de luciu.

Loca americana

Boala bacteriana

Este cauzata de Bacillus larvae, care da nastere la spori cand conditiile de viata ale familiilor de albine sunt neprielnice. Contrar a ceea ce numele bolii ar putea lasa sa se inteleaga, loca americana nu este originara din America.
Ea era deja cunoscuta in antichitate, dar agenul sau cauzal, Bacillus larvae, a fost izolat in 1904 de americanul White. Este o boala infecto-contagioasa care afecteaza puietul de albina determinandu-i moartea de regula in stadiul de puiet capacit, boala evoluand in tot sezonul activ in lunile iulie-august.

Simptome

Boala se recunoaste relativ usor in primul rand dupa aspectul capacelelor de la puiet, care sunt perforate si concave, ca urmare a faptului ca larvele adera de acestea, cat si de fundul celulei.
Larvele prezinta culoarea galbena-castanie si miros asemanator cleiului de oase. Masa putrefiata este filanta (adera si se intinde sub forma unui fir atunci cand este atinsa cu un betisor) , acest fapt o deosebeste de loca europeana. Albinele lucratoare indeparteaza o parte din cadavrele larvelor, pentru ca matca sa poata depune oua, ceea ce duce la aparitia unui puiet depus neuniform, imprastiat, spre deosebire de cel din familiile sanatoase, care este asezat compact. in urma deshidratarii, cadavrul devine complet uscat, aderent la peretele celulei cu care formeaza corp comun, greu de separat. 

Tratamentul

Combaterea bolii se realizeaza prin distrugerea familiilor slabe sau numai a fagurilor cu semne de boala din familiile puternice. Tratamentul de loca americana se poate face cu oxitetraciclina sau cu locamicin, preparate si administrate ca se pentru loca europeana sau prin administrarea de negamicin si eritromicina.
Eritromicina se foloseste in doza de 0,3 g la litru de sirop, cate 250-400 ml pentru o familie de albine, de doua ori la interval de 3 zile, apoi inca de 3 ori la interval de 7 zile.
Negamicinul se utilizeaza in doza de 0,4 g la litrul de sirop, cate 250 ml pentru o familie de albine, de 2 ori la interval de 3 zile, apoi inca de 3 ori la interval de 7 zile.
La aparitia bolii se trateaza toate familiile de albine din stupina, ele fiind considerate contaminate. 

Loca europeana

Boala bacteriana

Este cauzata de o flora bacteriana formata din Bacillus alvei, Bacillus orpheus, Bacterium eurydice, Streptococcus pluton si Sterptococcus apis cu foarte mare rezistenta (20-40 ani) , care se prezinta, fie sub forma de bastonas cu extremitatile usor rotunjite, fie sub forma de filament.
Loca europeana apare mai rar decat loca americana, este mai putin grava decat aceasta si afeceaza puiteul necpacit. Apare in general primavara inaintea culesului de salcam sau in golurile de cules de salcam sau in golurile de cule din timpul sezonului apicol, la familiile slabe impachetate necoresunator si cu hrana insuficienta sau de slaba calitate.
Infectia are loc pe cale bucala prin intermediul hranei administrate puietuui de catre albinele doici. Microbii introdusi in intestinul larvelor se inmultesc pe seama hranei existente in intestinul acestora si elimina toxine care se raspandesc prin peretele intestinal in tot organismul, provocand grave pererturbari prin trantori, furtisag, inventar nedezinfectant etc. Caldura din timpul verii asociata cu culesuri abundte, determina o regresare treptata a bolii, care poate duce in final la vindecari spontane.

Simptome

Larvele bolnave sunt nelinistite, isi schimba pozitia normala in celula, preyinta la inceput o mare transparenta a tegumentuui chitinos, apoi devin galbene cu nuante din ce in ce mai inchise pana la maroniu.Masa putrefiata este filanta (adera si se intinde sub forma unui fir atunci cand este atinsa cu un betisor) , fapt ce o deosebeste de loca europeana.
Albinele lucratoare indeparteaza o parte din cadavrele larvelor, pentru ca matca sa poata depune oua, ceea ce duce la aparitia unui puiet depus neuniform, imprastiat, spre deosebire de cel din familiile sanatoase, care este asezat compact. in urma deshidratarii, cadavrul devine complet uscat, aderent la peretele celulei cu care formeaza corp comun, greu de separat. . 

Tratamentul

In combaterea acestei boli se recomanda:unificarea familiilor slabe, schimbarea mattcilor, dezinfectia stupilor si efectuarea tratamentului medicamentos.
Oxitetraciclina se poate utiliza in doze de 0,5 g la un litru de sirop, administrarea facandu-se in trei doze a cate un litru la interval de 7 zile. Oxitetraciclina sub forma uscata (pulbere) se amesteca cu zahar pudra in cantitate de 5 g la 1 kg de zahar si se administreaza prin presarare in trei doze a cate 100 g fiecare, la interval de 7 zile.
Eritromicina se foloseste in doza de 0,3 g la litru de sirop, cate 250-400 ml pentru o familie de albine, de doua ori la interval de 3 zile, apoi inca de 3 ori la interval de 7 zile.
Streptomicina se utilizeaza in doze de 2.5 g la 1 gk zahra pudra, traatamentul consta in pudrarea ramelor cu 80-100g amestec de 3 ori la interval de 3 zile sid e inca 2 ori la interval de 5-7 zile. In acelasi timp cu primele 3 tratamente se pot efetua si 3 administrari de sirop (preparat dintr-un g de sirop la 1 litru de apa) in doza de 250 ml
Negamicinul se utilizeaza in doza de 0,4 g la 
litrul de sirop, cate 250 ml pentru o familie de albine, de 2 ori la interval de 3 zile, apoi inca de 3 ori la interval de 7 zile. La aparitia bolii se trateaza toate familiile de albine din stupina, ele fiind considerate contaminate. 

Nosemoza

Boala parazitara

Este cauzata de protozoarul Nosema apis, care selocalizeaza si se inmulteste in peretele intestinului mijlociu al albinei, unde produce toxine. Aici sporuleaza, forma sub care este eliminat odata cu excrementele in stup.
La familiile puternice boala poate avea o forma latenta, care se transforma intr-o forma acuta atunci cand echilibrul biologic al familiei este perturbat de interventia unor factori favorizanti reprezentati de: familii slabe, iernare prelungita fara zboruri de curatire, miere de mana, adaosuri in hrana a tot felul de fainuri si umiditate mare in stup.
Numai examenul de laborator certifica prezenta bolii. Nosema pare in general la sfarsitul iernii si inceputul primaverii, uneori reapare toamna, Nosemoza este considerata boala mizeriei.
Raspandirea bolii de la o familie la alta se transimte prin hrana, miere, polen, faguri si inventar contaminat.

Simptome

Simptomele in forma latenta de boala, manifestarile sunt sterse si de aceea se diferentiaza greu de albinele sanatoase. Familiile prezinta neliniste, se dezvolta greu, prezinta mici pete de diaree pe rame si stupi si inregistreaza o mortalitate sporita fata de normal. Manifestarile in forma acuta de boala se recunosc dupa urmatoarele semne: au o activitate redusa primavara sau dupa perioadele reci si ploioase din timpul verii si se depopuleaza cu toate ca puietul este sanatos.
Albinele bolnave prezinta diaree de culoare bruna-deschisa, au abdomenul umflat, isi pierd capacitatea de zbor, tremura, se tarasc in fata urdinisului, paralizeaza, dupa care mor in masa. Albinele moarte de nosemoza au picioarele adunate sub torace si aripile intinse. Cand nosemoza este asociata cu diaree, este greu de delimitat cele doua boli.
Podisorul, peretii stupului, fagurii si obiectele din jurul stupului sunt acoperite cu jeturi de diaree.
Matcile infestate sunt la inceput mai agitate, apoi devin apatice si cu o mobilitate redusa, cad de pe faguri, inceteaza depunerea oualor, nu se hranesc si dupa un timp mor. Spre deosebire de albinele adulte infestate, matcile bolnave de nosemoza nu prezinta forme de diaree, din contra sunt cu atat mai constipate cu cat gradul de infestare este mai mare.
Examinarea cu ochiul liber a intestinului extras cu mana dupa indepartarea capului, permite sa se observe la albinele infestate unele modificari macroscopice. Astfel, intestinul mijlociu este mai gros, are culoarea mata-albicioasa, iar striatiunile transversale nu se mai observa.
Deoarece aceste simptome sunt caracteristice si altor boli, diagnosticul precis nu este posibil decat prin examen de laborator, care consta in evidentierea sporilor de nosemoza intr-un preparat examinat la microscop. 

Tratamentul

Tratamentul se realizeaza prin administrare de Protofil, un produs care prin substantele continute impiedica realizarea ciclului evolutiv al lui Nosema apis, inhiba flora patogena intestinala si stimuleaza secretia enzimelor digestive ale albinelor si larvelor. Se administreaza in sirop 17 ml la litru si in pasta, 3 ml la kilogram. Cantitatea de Protofil ce se administreaza in sirop si pasta, cate 17-20 ml la litru de sirop si 34ml la 1 kg de pasta de zahar.
Nosemoza poate fi combatta cu antibiotic, fumagilina, cunoscut in comert sub numele de Fumidil B. Acest medicament se prezinta in flacoane de 25 g substanta totala, din care 0,5 g substanta activa, din continutul unui flacon putandu-se trata 5 familii de albine. Acest produs se poate administra in functie de anotimp, fie in sirop, fie in pasta sau serbet de zahar, administrandu-se 50 ml sirop medicamentos rezultat din 1 g Fumidil B la 1 litru sirop, la un interval de albine in 10 doze la interval de doua zile.
In lipsa acestor medicamente e vor utiliza ceaiuri din plante medicinale: sunatoar, flori de coada soricelului, frunze de menta, flori de musetel, frunze si fflori de busuioc.
Cand nosemoza este diagnosticata cu certitudine, fa fi igienizata prin indepartarea fagurilor vechi sau cu pete de diaree, iar familiile de albine vor fi transvazate pe rand in stupi dezinfectati cu soda de rufe, 50 g la litru de apa calda.Pe cat posibil, vom pastra numai familii puternice, bine dezvoltate. 

Bolile albinelor

Albine sanatoase

Albinele, ca si orice organisme vii, se pot imbolnavi de diferite boli. Acestea, prin moartalitea pe care o produc in randul indivizilor coloniei, reduc numarul albinelor si prin aceasta familiile de albine se depopuleaza, devenind neproductive.
in multe cazuri, se ajunge la pierderi mari ducand la pagube insemnate pentru apicultori, prevenirea si depistarea lor reprezinta un factor extrem de important in asigurarea sanatatii familiilor de albine.

In orice sistem de crestere a albinelor rentabilitatea si progresul nu pot fi asigurate decat cu albine sanatoase, ce au o desfasurare normala a ciclului biologic. Toata lumea intelge teoretic acest lucru doar ca in practica nu este realizat atat de simplu.

Principalele boli ale albinelor

Varrooa respectiv Varrooza este cea mai frecvent intalnita.Nosemoza este destul de des intalnita si este cauzata de protozoarul Nosema apis, care se localizeasa si se inmulteste in peretele intestinului mijlociu al albinei.Nosemoza este considerata boala a mizeriei. Nosemoza apare in general la sfarsitul iernii si inceputul primaverii, uneori reapare toamna.
Bolile albinelor se pot imparti in: boli infecto-contagioase si boli necontagioase.

Pastura

Pastura

Pastura nu este altceva decat polenul recoltat de albine si depozitat in faguri, unde sub influenta temperaturii, a umiditatii, a conditiilor anaerobioza si a florei microbiene din stup este transformata, prin reactii enzimatice, intr-un produs cu conservabilitate si digestibilitate crescuta.

In momentul in care polenul este adus in stup de albinele culegatoare, este depozitat in stup. Pastura este hrana de baza a albinelor tinere denumita si "painea albinelor", pastura are o compozitie mai scazuta decat polenul in prograsimi, proteine si mai bogata in zaharuri si acid lactic permitand astfel o conservare mai buna, fara a se observa modificari majore, cantitative sau calitative.
Invelisul extern al polenului, exina, este distrus, determinind asimilarea mai usoar de catre organism.

Pastura este recomandata in aceleasi afectiuni ca si polenul; efectul sau terapeutic este insa mai puternic si se obtine in timp mai scurt.
Pastura poate fi recoltat prin taierea celulelor, rama asezandu-se orizontal cu speteaza de jos spre lucrator. Cu ajutorul unui cutit cu o lama subtire si bine ascutita se taier orizontal randul de jos de celule cu pastura, cat se poate mai aproape pe baza celulelor. Apoi fiecare rand este sectionat pe verticala si oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioara a randului de celule se indoaie inspre lucrator.
O alta metoda de a obtine pastura o putem avea prin taierea in fasii a fagurelui, se aseaza pe o masa in pozitie orizontala si apoi se sectioneaza longitudinal prin mijlocul fiecarui rand de celule. Pastura se scoate din celule prin scuturare, iar cantinatea care adera de peretii celulei se scoate cu ajutorul unei andrele.
Pastura este folosita in stupina, in industria farmaceutica, in special pentru obtinerea vitaminelor naturale. De asemenea se mai intrebuinteaza si in medicina pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin şi în avitaminoze.

Apilarnil

Apilarnil

Apilarnilul este un produs apicol natural obtinut din stup. Are proprietati biotrofice, energizante, vitalizante, tonifiante si psihotonice, ajuta la refacerea sistemului imunitar.

Apilarnilul este un produs apicol obtinut din larvele de trantor. Astfel intr-o colonie, numarul indivizilor masculi este de 400-1800 trantori rareori depasind numarul de 2000. Numarul de trantori crescuti si tolerati intr-o colonie de albine satisface necesarul biologic, fiziologic normal de masculi pentru a asigura imperecherea matcilor pe cale naturala. Pentru colectarea de apilarnil przinta interes in mod special doar staiul embrionar si larvar.
Apilarnilul in stare proaspata poate fi valorificat ca atare, se pastreaza la rece la minimum -5°C. Pentru o perioada mai mare de timp apilarnilul se convesrva in depozite frigorifice la temperaturi mai scazute de -20°C.
Perioada optima de producere a apilarnilului incepe o data cu inflorirea pomilor fructiferi. Odata ce timpul perminte putem incepe activitatea de recoltare a apilarnilului, In a 10-a zi de la depunerea oului in celule, se vor scoate faguri cu pricina din stup si se incepe recoltarea continutului integral al celulelor de trantori.

Aspectul produsului dupa recoltare este neomogen, fiind constituit din larve inglobate intr-un lichid laptos, De aceea se foloseste, in prezent, pentru realizarea de preparate apiterapice, fie in stare pura, fie in amestec cu alte produse apicole sau substante medicamentoase.
Dupa mixare produsul devine omogen, laptos. Culoarea lichidului si larvelor este usor galbuie, cu tendinta ca in timp sa capete nuanta spre cenusiu. Gustul este usor astringent, fara senzatii dezagreabile. Impuritati: la examenul microscopic al produsului triturat si centrifugat s-au observat detritusuri celulare si celule de polen.

Ceara

Ceara

Ceara a avut un rol important in istorie. In unele civilizatii ceara de albine a fost utilizat ca moneda si a avut un pret foarte ridicat. In anul 181 i.Hr. atunci cand romanii au invins corsicani, au impus la impozitare ceara de albine in valoare de 100.000 lire sterline.

Agricultorii din Franta plateau in jurul anului 1300 o taxa anuala de 2 kg de ceara de albine pentru fiecare familie. in acest secol o petitie a fost prezentata la Curtea de la Londra de consilierului de Compania "adorabil de Chandlers Ceara", care in cele din urma a stabilit este cea mai veche breasla engleza. in aceeasi perioada Biserica Romano-Catolica a decretat ca lumanarile din ceara de albine sunt cele adecvate pentru utilizare in bisericile catolice.

In era moderna ceara de albine cunoaste multe utilizari si aplicatii. De fapt, importanta productiei de miere inca din cele mai vechi timpuri a fost secundara productiei de ceara de albina.
Ceara este un produs organic complex rezultat din metabolismul albinelor lucratoare, detinat construirii fagurilor din stup, ele se incarca progresiv cu substante care-i schimba profund compozitia si, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuantele de galben, pe urma la brun ajungand aproape neagra dupa cativa ani. Compozitia chimica a cerii este foarte stabila daca se ia in considerare produsul pur, asa cum este secretata de glande.
Ceara este, chimic, foarte inerta. Ea rezista bine la oxidari si nu este usor atacata decat de enzimele digestive ale insectelor. In stup, ceara se incarca cu impuritati dar nu se transforma, ceea ce permite recuperarea ei dupa mai multi ani de folosire prin simpla reincalzire si purificare.

Culoarea galbena pe care o primeste cearea in stup este in raport cu pigmentii polenului. Substantele, in general foarte pigmentate, care inconjoara grauncioarele de polen ale plantelor entomofile sunt solubile in substante grase. Se dizolva usor in ceara si o coloreaza. Ulterior, ceara se incarca cu propolisul adus de albine, cu matasea coconilor parasiti in celule de albinele care se nasc. Examinat la microscop,fagurele de ceara invechit se dovedeste a fi un material alcatuit din elemente disparate, mult mai solide decat pelicula subtire de ceara de la inceput.

Albirea cerii la soare este o metoda foarte veche dar eficienta. Ceara se expune la soare pe site de sarma in straturi subtiri. Se intoarce din cand in cand, pentru ca toate fetele sa fie bine expuse la razele soarelui. Tratamentul cere mai multe saptamani bine insorite.
Secretia de ceara este puternic influentata de temperatura si de alimentaie. Secretia cerii are loc la temperaturi cuprinse intre 33-36℃, sub aceste limite secretia inceteaza, iar ceara nu se mai poate mentine in stare lichida. Pentru ca albinele sa secrete ceara, ele trebuie sa consume miere sau zahar si polen. De-a lungul timpului s-a constatat ca pentru producerea cerii sunt necesare un consum de circa 6 kg miere sau 5 kg zahar. Prin aportul de azot pe care il aduce polenul contribuie la regenerarea tesuturilor cerifere, el este indispensabil in acest proces.
Secretia cerii este dependenta de cantitatea de hrana depozitata in stup. In timpul culesurilor bogate, producerea de ceara si cladirea fagurilor se desfasoara intens.
In vederea construirii fagurilor in ramele goale din stup, albinele se grupeaza in formatiuni conice cu baza in sus. In acest scop ele se prind de picioare formand un lant de albine sub speteaza ramei goale. Ciorchinele formate de albine este rarefiat la exterior si dens la exterior pentru a pastra o temperatura uniforma de 33-36℃, necesara secretiei solzisorilor de ceara.
In cazul cladirii fagurilor artificiali, albinele se pun pe foaia de fagure spre a o incalzi la peste 30℃ si a face ceara maleabila. Dupa ce ceara a devenit maleabila, albinele modeleaza fundul celulelor, iar surplusul de ceara il folosesc la inaltarea peretilor pana la 3-6 mm, utilizand pentru acest scop si ceara produsa de albinele in varsta de 12-18 zile. Fagurii artificiali sunt construiti de obicei simultan pe ambele parti.

Proprietati fizice si chimice ale cerii

Ceara de albine face parte din categoria substantelor complexe, a caror structura nu este complet stabila. Din punct de vedere al compozitiei, ceara contine trei elemente principale:carbon (80%), hidrogen (13%) si oxigen (7%). Din punct de vedere chimic, ceara este compusa din: esteri ai acizilor cerici 71%, acizi cerici liberi 13.5-14%, hidrocarburi 10.5-13.5%, alcoli liberi 1-1.25%, esteri ai colesterolului 1%, umiditate si impuritati (polen, rasini etc) 1-2%.

Ceara de albine este insolubila in apa si mai mult sau mai putin solubila in diversi solventi organici. Cel mai bun este benzenul (mai mult de 100 g ceara pentru 100 g benzen, la 45℃C). Dupa benzen urmeaza esenta de terebentina. Alcoolul la cald nu dizolva decat foarte greu ceara dar, in schimb, o separa foarte bine de propolis care este foarte solubil in alcool. Punctul de topire al cerii pure este de 64℃ +/- 0,9℃. Pentru ceara nepurificata, variatia punctului de topire este destul de importanta, minima fiind de 62℃, iar maxima de 65℃. Punctul de solidificare este diferit de punctul de topire ; pentru ceara pura el este de 63℃ . Masa volumica este de 927 kg/m3 minimum si 970 kg/m3 maximum (media : 953kg/m3) la 15℃.

Tehnologia cerii
In orice unitate apicola avem doua categorii: ceara din capacele si ceara provenita din topirea fagurilor vechi. Acestor doua categorii de ceara li se aplica tehnologii diferite.

Ceara din fagurii vechi

Fagurii vechi topiti constituie material care include mari cantitati de propolis, de polen, de coconi. Pentru a putea extrage cearea din acest amestec avem nevoie de un utilaj adecvat.
Cel mai bun este un topitor de ceara special conceput pentru aceasta, pentru cantitati mici de faguri vechi, se pot improviza instalatii care sunt suficiente dar a caror randament nu este intotdeauna foarte bun.
Topitoarele de ceara folosesc fie extractia cu vapori de apa, fie extractia cu apa calda.
In cazul topitoarele cu aburi, fagurii vechi sunt asezati intr-un cos metalic. Aburul obtinut prin incalzirea cu gaz a rezervorului de apa situat la partea inferioara a topitorului trece prin cos, topeste ceara se condenseaza. Astfel se colecteaza la iesire ceara topita si apa provenita din condensare. Dupa ce extractia este terminata, se scoate cosul care nu contine decat reziduuri. Acestea mai cuprind inca ceara care nu poate fi recuperata decat prin dizolvare in solventi organici. Aceasta recuperare nu este rentabila decat la scara industriala cu conditia ca preturile cerii si energiei sa dea un bilant favorabil.
In extractia cu apa calda, fagurii vechi sunt scufundati direct in apa. Pentru a-i impiedica sa se ridice se pun intr-un cos sau intr-un sac de iuta. Cosul poate avea la partea superioara, un piston care permite exercitarea unei presiuni. Sacul de iuta trebuie sa fie ingreunat cu cateva pietre mari. Apa calda topeste ceara, care se ridica la suprafata si curge printr-o deschidere practicata la partea superioara a cuvei.
Pentru obtinerea unei ceri pure care sa poata fi modelata in calupuri regulate, este absolut necesar sa retopim ceara care iese din aparat, sau, cel putin, sa o mentinem in stare lichida cat mai mult timp posibil, in asa fel ca separarea intre apa, impuritatile grele si ceara sa fie completa. Dupa racire, se obtine un bloc al carui "fund" se taie ; este un amestec de diverse impuritati care se aduna la limita dintre ceara si apa. Pentru a obtine calupuri de ceara fara defecte, se toarna ceara lichida in forme de tabla cositorita sau vase emailate si se lasa sa se raceasca cat mai lent posibil, etansand spatiul in care s-au pus formele umplute cu ceara lichida. Fara aceasta precautie blocul de ceara se crapa sau se contracta in forma inestetica.

Ceara din capacele

In timpul operatiuniii de decapacire pe langa capacele avem si o cantitate destul de mare de miere. Problema este separarea in cele mai bune conditii a cerii si mierii fara a afecta calitatea acesteia din urma. 
Se pun capacelele intr-o presa si se creste gradat presiunea. Munca nu este rapida si capacitatea preselor este totusi limitata.
Se lasa capacelele sa se separe de miere prin gravitatie, fundul vasului fiind prevazut cu o sita, in camera incalzita, si avand grija sa miscam din cand in cand capacelele, se obtine astfel o separare destul de satisfacatoare dar lenta.
Exista topitoare de capacele care realizeaza intr-o singura operatie separarea mierii de ceara cu ajutorul unei incalziri suficiente pentru a topi ceara si a o separa astfel de miere. Functionarea topitoarelor de capacele trebuie sa fie supravegheata cu multa atentie ca sa se evite supraincalzirea atat de daunatoare mierii.
Exista centrifugi pentru capacele, care lucreaza foarte rapid si au un randament foarte bun. Capacelele centrifugate sunt uscate si mierea care se scurge este curata.

Veninul de albine

Venin de albine

Veninul de albine este un produs de secretie al albinelor lucratoare, ce este stocat in punga de venin si eliminat la exterior in momentul inteparii, car in fapt reprezinta un act reflex de aparare.

Secretia de venin este influentata de varsta albineor, de hrana si de sezon. S-a constatat ca albinele recent eclozionate nu au venin, abia la varsta de 6 zile reusesc sa cumuleze pana la 0.15mg iar la 15-20 de zile 0.30mg.

Albinele crescute fara polen, deci fara proteine, nu produc venin. Generatiile de albine crescute primavara cand resursele polenifere sunt bogate, produc mai mult vein decat cele crescute vara sau toamna. Odata folosita, rezerva de venin nu se mai reface si albina moare.
Virtutile terapeutice ale veninului de albine sunt cunoscute de foarte multa vreme,aceste informatii aparand chiar din antichitate.
Ele au fost semnalate de crescatorii de albine, care au observat ca articulatiile dureroase reumatismale deveneau indolore ca urmare a intepaturilor de albine. Astfel s-a descoperit ca veninul de albine exercita evidente actiuni antireumatice.

Veninul are in componenta sa acidul formic, clorhidric, ortofosforic, saruri minerale, acizi organici volatili, un important ferment (fosfataza), unele antibiotice, histamina, hialuronidaza si aminoacizi bogati in sulf ca metionina si cistina. Acestia din urma stimuleaza secretia de cortizon de catre glandele suprarenale. De asemenea veninul este bactgericid.

Totusi trebuie tinut cont ca aproximativ 2% din populatie prezinta reactii alergice fata de intepaturile de albine si viespi. Persoanele alergice la veninul albinelor prezinta simptome foarte severe chiar si dupa o intepatura: inflamatia puternica a zonei intepate, rash cutanat, edeme masive la locul intepaturii dar si in alte regiuni, varsaturi, confuzie mentala, chiar si dificultati de respiratie.

Propolisul

Propolis

Propolisul este un antibiotic natural care castiga din ce in ce mai multa popularitate in cadrul terapiilor alternative. Este una din acele produse ale albinelor care intradevar te lasa uimit in fata abilitatii organizatorice ale acestor insecte.

Propolis

Ce este propolisul?

Propolisul este un amestec rasinos pe care albinele il colecteaza de la copaci sau din alte surse botanice. Urmatorul pas il reprezinta mestecarea rasinei si amestecarea acesteia cu saliva albine si cu alte substante, lucru ce duce la formarea propolisului. Timp de secole apicultorii au presupus ca albinele utilizau propolisul pentru a proteja colonia impotriva ploilor sau a vanturilor reci de iarna. Totusi in secolul XX cercetatorii au descoperit ca propolisul este mai mult decat atat. Astfel la ora actuala se crede ca aceasta substanta are urmatoarele scopuri:

• intareste stabilitatea structurala a stupului
• reduce vibratiile
• face stupul mult mai usor de protejat prin inchiderea intrarilor suplimentare
• impiedica patrunderea bolilor si a parazitiilor in stup, precum si dezvoltarea diverselor bacterii
• impiedica putrefactia in interiorul stupului

Este stiut ca albinele isi arunca de obicei resturile in afara stupului dar totusi daca in interiorul stupului moare o soparla sau un soarece albinele nu pot sa-l tarasca pana la iesirea din stup. In acest caz ele invelesc corpul in propolis mumificandu-l si facandu-l astfel inofenisv si inodor.

Utilizarea propolisului

Propolisul este considerat ca fiind un medicament traditional si se considera ca are efecte benefica asupra sanatatii. Medicina naturista utilizeaza propolisul pentru vindecarea diverselor afectiuni printre care si inflamatii, boli virale, ulcer, si arsuri superficiale. Se considera ca propolisul are efecte benefice asupra sanatatii inimii, intareste sistemul imunitar si reduce sansele de instalare a cataractei. Poate preveni infectii si sa le vindece pe cele deja instalate, la ora actuala pana si pasta de dinti contine ingrediente naturale derivate din miere. Propolisul a devenit o alternativa sanatoasa la diverse tipuri sintetice de pasta de dinti si este utilizat mai ales pentru a trata diverse boli ale gurii si ale gingiilor. Gura noastra este una dintre cele mai sensibile parti ale corpului, gura reprezinta punctul de pornire al digestiei alimentare. O cavitate bucala sanatoasa este importanta pentru o buna digestie. Studiile clinice publicate demonstreaza ca propolisul lupta impotriva bacteriilor, previne carierea dintilor, vindeca gingiile inflamate si respirati urat mirositoare. Apicultorii recomanda pentru durerile de gat o bucatica de propolis tinuta in gura pana la dizolvare. Tincturile de propolis pot sa fie cumparate in multe tari, cu toate ca exista diverse voci care sustin ca propolisul este benefic pentru tratarea alergiilor s-a dovedit ca acesta poate cauza reactii alergice severe in cazul persoanelor suferinde de alergie la albine sau produse apicole.

Compozitia propolisului

Compozitia propolisului variaza de la stup la stup, de la o zona la alta si de la un anotimp la altul. De obicei are o culoare maronie inchisa, dar exista si varietati de verde, rosu, negru, chiar alb, in functie de sursa de rasina utilizata. Albinele sunt adevarate oportuniste, adunand ceea ce au nevoie din sursele disponibile, lucru evident in analiza chimica detaliata a propolisului care variaza de la o regiune la alta in functie de vegetatie. De exemplu in zona temperata nordica albinele culeg rasina din copaci precum plopii sau coniferele (rolul biologic al rasinei din copaci este acela de a vindeca ranile si de a proteja copacul impotriva bacteriilor, ciupercilor si a insectelor) Propolisul specific zonei temperat nordice are aproximativ 50 de elemente constituente, mai ales rasini si balsamuri vegetale(50%), ceara (30%), uleiuri esentiale (10 %), polen (5%) In regiunile neotropicale albinele culeg rasina si de la florile din clasa clusia si dalechampia care sunt singurele specii de plante cunoscute care produc rasina florala ce atrag albinele

Substante active in propolis

Propolisul este constituit din urmatoarele elemente chimice:

• Zinc
• Fier
• Magneziu
• Silicon
• Cupru
• Vitamina A
• Vitamina B1
• Vitamina B2
• Vitamina B3
• Vitamina E
• Flavonoide (vitamina P)

Propolisul poate sa fie achizitionat in stare bruta si neprocesat, dar in starea sa naturala este o substanta lipicioasa dificil de manevrat. Unii apicultori impaceteaza propolisul brut si il ingheata in cantitati mici. Majoritatea producatorilor utilizeaza un proces in cadrul careia ingredientele active sunt puse la macerat in apa sau in alcool si apoi sunt impachetate fie in forma lichida sau uscata si in capsule. Adevarul este ca extractul de propolis brut are un gust oribil, este amar si acru si nu este un produs care sa aibe un miros deosebit de placut dar este foarte sanatos. 

Laptisorul de matca

Laptisor de matca

Hrana reginei

Laptisorul este o secretie glandulara a albinelor doici ce se prezinta ca o materie gelatinoasa, pseudo-vascoasa, folosit in hrana viitoarelor matci precum si a larvelor albinelor in primele trei etape larvare.
Culoarea laptisorului proaspat este alb-galbuie, uneori batand usor in brun-galbui, mai ales cand albinele aduc in stup mari cantitati de polen de la o anumita planta bogat polenifera.

In contact cu aerul si lumina culoarea laptisorului se schimba, devine mai dens si se intareste, capatand un aspect sticlos si o culoare de brun-inchis. Gustul laptisorului este acrisor, usor astringent, cu un pH de 3,5-4,5 asemanator cu cel al sucului gastric din stomacul omului.

Aceasta include, hidrati de carbon, proteine, vitamine B.
Ingredientele principale sunt:

• 10-23 de zahar%
• 60-70 de apa%
• Proteine 9-18% si amino-acizi
• 4-8 grasime%
• Tiamina, riboflavina, piridoxina, niacina, acid pantotenic, biotina, acid folic, steroli, biopterin si neopterin, minerale si a urmelor de elemente.
• hidroxibenzoat ca un conservant natural

In amestec cu mierea el se urca la suprafata sub forma de spuma datorita densitatii sale de 1/1. se descompune repede si absoarbe cu usurinta umiditatea din mediul inconjurator si se rancezeste. In culturi de laborator cu bulion 10 % este bactericid. In contact cu diferite metale, in special cu aluminiul, el le ataca, dand produsi toxici si schimbandu-si el insusi o parte din componentele sale. Pastrat la rece (2-4 grade C) isi mentine calitatile timp de 7-8 luni, iar dupa 12-16 luni valorificarea lui terapeutica devine nula. Cea mai buna pastrare se face prin liofilizare imediat dupa recoltare.

In componenta laptisorului intra un numar insemnat de vitamine si aminoacizi si compusi inca neidentificati (in proportie de 2,8%). Tehnica producerii laptisorului a fost initiata la noi in tara in 1957. Operatia de producere a laptisorului se va porni numai atunci cand timpul s-a stabilizat bine si dupa ce coloniile stimulate puternic in cursul primaverii au crescut cel putin 2 generatii de puiet numeros, coloniile alese fiind perfect sanatoase, debarasate in prealabil de trantori.

Pentru ca laptisorul sa fie de buna calitate larvele trebuie sa fie ferite de curenti puternici, lumina solara puternica, sau o temperatura mai mica de 20 grade Celsius. 

Polenul

POLEN

Polenul (din latină pollen) este o pulbere de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice, ce provin din anterele staminelor. Polenul mai este definit și ca fiind o pulbere galbenă produsă de staminele fanerogamelor, celule reproducătoare mascule. Polenul și mierea sunt singurele resurse alimentare care s-au descoperit că conțin 22 de nutrienți. Din această cauză polenul este considerat ca fiind un ”aliment complet”.

ISTORIC

Polenul este printre cele mai vechi suplimente alimentare folosite de om. Beneficiile polenului au fost intuite de diverse civilizații și religii. Egiptenii și Chinezii antici foloseau polenul pe post de medicament și factor de întinerire a organismului. Hipocrate, părintele medicinei considera că polenul asigura o sănătate bună celor care îl consumau și ajuta la prevenirea îmbătrânirii organismului. Druizii, preoții vechilor celți, numeau Britania ”Insula Mierii”. Legendele galice sunt pline de referințe la miere și polen. Polenul este menționat în Biblie, Talmud și în Coran. Din păcate proprietățile curative ale polenului au fost uitate de către lumea modernă. La ora actuală polenul este o componentă importantă a apiterapiei (un tip de medicină alternativă care câștigă din ce în ce mai mulți adepți). Cei care practică acest tip de terapie consideră că polenul are numeroase proprietăți terapeutice, totuși dovezile științifice în această privință sunt destul de puține.

COMPOZIȚIA POLENULUI

Polenul de albine conține următoarele substanțe: vitamine (provitamina A, vitamina A, vitamina B1, B2, B3, B5, B6, B12, vitamina C, D, E, F, H, K, PP și acid folic), minerale (calciu, fosfor, potasiu, fier, cupru, iod, zinc, sulf, sodiu, clor, magneziu, molibdem, seleniu, brom, siliciu și titaniu), aminoacizi, carbohidrați, acizi grași, enzime, co-enzime și diverse grăsimi. Polenul conține 22 de aminoacizi, 18 vitamine, 25 de minerale, 59 de elemente de bază, 11 enzime și co-enzime, 14 acizi grași, 11 carbohidrați și aproximativ 25% din compoziția sa este reprezentată de proteine. Polenul este extrem de bogat în betacaroten, ce reprezintă precursorul metabolic al vitaminei A. De asemenea după cum se observă are un complex bogat de vitamina B precum și vitaminele C,D,E și lecitină. Polenul conține cu 50% mai multe proteine decât carnea de vită, totuți conținutul său de grăsimi este foarte scăzut. Este o sursă de proteine excelentă pentru vegetarieni conținând mai mulți aminoacizi decât ouăle, carnea de orice fel și produse lactate. Consumul de polen asigură aportul de minerale necesar organismului, chiar și acele minerale care nu se gasesc de regulă în suplimentele alimentare comercializate în farmacii.

UTILIZARE POLENULUI ÎN SCOPURI MEDICALE

Susținătorii polenului îi atribuie acestuia o mare putere de vindecare și de întinerire a organismului. Datorită proprietăților sale antioxidante polenul întărește sistemul imunitar. Antioxidanți sunt utilizați pentru a dezactiva radicalii liberi existenți în organism. Radicalii liberi sunt produși secundari ai oxigenului care dăunează celulelor și sunt cauza numeroaselor boli degenerative legate de îmbătrânirea organismului. Se spune că polenul ajută la contracararea efectelor produse de radiații și poluanții din mediul înconjurător. Polenul este deseori utilizat de către sportivi pentru a-și crește forța de rezistență, viteza și energia. Polenul este utilizat și în numeroase diete de pierdere a greutății, prin corectarea unui posibil dezechilibru chimic care poate fi vinovat de creșterea anormală în greutate. Ajută la arderea caloriilor prin stimularea metabolismului. Polenul ajută și la înlăturarea poftelor alimentare. Studiile și cercetările efectuate au dovedid că polenul ajută și la prevenirea impotenței. Deasemenea se afirmă că polenul are efecte miraculoase în cazul bolnavilor de cancer, reducând considerabil durerile provocate de chimioterapie. Polenul poate fi utilizat pentru a trata prostata și chiar ulcerul. Totuși lumea medicală tradițională contestă aceste proprietăți curative ale polenului.

ALTE UTILIZARI ALE POLENULUI

Polenul poate ajuta foarte mult în cercetările realizate de poliție. Polenul poate să indice unde a fost o anumită persoană sau obiect, deoarece polenul are diverse caracteristici de la o regiune la alta. De exemplu un criminal a putut fi prins după urmele de polen găsite pe haina sa.

ALERGIA LA POLEN

Din păcate foarte mulți oameni sunt alergici la polen. Din această cauză se recomandă testarea reacției la polen înainte de a consuma produse bazate pe acest nutriment. Semnele și simptomele alergiei la polen sunt asemănătoare cu cele ale altor tipuri de alergii: strănutat la care se adaugă un nas înfundat sau care curge, mâncărime în zona ochilor, a nasului sau în gât.

De unde porneste natura ?

In urma cu 150 milioane de ani ,plantele si florile au aparut pentru prima oara pe Pamant. Acest lucru a fost un eveniment extrem de important in istoria planetei, deoarece nutritia a devenit concentrata in structura plantelor, fructelor si legumelor. Dezvoltarea lor a fost o pre-conditie pentru evolutia omului.
Fructele si legumele sunt esentiale pentru hrana mamifere. Cu alte cuvinte fara plante, flori si albine oamenii nu ar fi putut evolua.

De la prima aparitie pe aceasta planeta a plantelor, florilor si a albinelor, s-a format un parteneriat simbiotic. S-a creat o relatie de susteinere reciproca.
Polenul este de sex masculin si contribuie la reproducere plantelor. Florile produc polen pentru a fertiliza alte flori. Pentru ca acest lucru sa se intample, polenul trebuie sa ajunga de la o floare la alta. Cum se intampla? Dupa cum toata lumea stie, albinele duc aceasta munca. Atunci cand albinele viziteaza florile, se produce polenizarea. Acest act simplu care se repeta iar si iar, reprezinta forta care reincepe ciclul de viata al planetei noastre in fiecare primavara. Este geneza lantului alimentar.

In mod evident acesta este un serviciu important adus plantelor, dar care sunt beneficiile albinelor? Albinele colecteaza polen pentru proteine. Durata de viata a unei albine lucratoare este de numai 7-8 saptamani. Albinele realizeaza aceasta cantitate enorma de munca intr-o perioada relativ scurta de timp. Ele necesita o dieta de mare intensitate pentru a-si satisface cerintele nutritionale. Atat mierea cat si polenul sunt folosite de albine tot pentru hrana. in aceasta perioada lunga de timp , polenul cules de albine a evoluat in cele mai bogate substante nutritive posibile. Polenul este folosit de albine pentru a hrani puietul tanar si astfel ducand la cresterea populatiei in stup. in primavara, cand albinele incep sa culeaga polen , dau un semnal reginei ca poate porni ponta.
Avand in vedere ca albinele si florile beneficiaza reciproc in urma polenizarii aceasta relatie este numita simbioza.

Dezvoltarea tuturor plantelor si animalelor a fost influentata de evolutie.
In natura exista o varietate foarte mare de plante. Toate acestea duc o lupta permanenta pentru spatiu si lumina soarelui.

Plantele si florile concureaza intre ele pentru serviciile albinelor. Capacitatea de inflorire atrage albinele lucurl ce are repercusiune directa asupra procesului de reproducere.in cazul in care albinele dau o atentie mai mare unei anumite specii de plante, aceste se vor propaga si mai mult si vor deveni plante dominante pentru zona respectiva. Chiar daca albinele colecteaza polen de la toate tipurile de plante,ele manifesta unele preferinte pentru anumite tipuri de polen. in acest concurs intre plante, succesul de reproducere este determinat de capacitatea lor de a dezvolta polenul cat mai nutritiv pentru a atrage albinele. Astfel plantele cu polen de calitate inferioara sunt stimulate sa evolueze.

In timpul celor 150 milioane ani, in urma acestei presiuni s-a produs evolutia. Scopul final al acestui proces de selectie naturala este de a oferi polen pentru albine.
Polenul este colectat de albine din flori prin scuturarea antenelor sau prin zdrobirea acestuia cu mandibulele. O incarcatura de polen cantareste 5-7 mg. Rentabilitatea culesului de polen este influentatta de umiditatea si temperatura atmosferica, de nevoile interne ale coloniei si de factorii atractivi (aroma, continut in polen, prezenta nectarului)

Polenul prezinta intres ca hrana a albinelor (sub forma de pastura), ca prezenta in miere (careia ii indica originea si ii defineste calitatea) si ca hrana pentru om.

Este foarte bogat mai ales in vitamine din complexul B (B1, B2, B3, B6, B12), antioxidanti, inclusiv betacaroten, vitamina C si vitamina E, acid folic, provitamina A. Cele mai importante minerale (dar nu singurele) care se gasesc in compozitia polenului sunt calciu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, iod. Polenul este compus din aproximativ 55% carbohidrati, 35% proteine, 3% vitamine si minerale, 2% acizi grasi si 5% alte substante nutritive. Contine de doua ori mai multe proteine decat carnea de vita si reuseste sa aibe un continut de grasimi foarte scazut.

Poate fi considerat o sursa excelenta de proteine pentru vegetarieni, fiind foarte bogat si in aminoacizi esentiali. Din punct de vedere al analizei nutrientilor, polenul este unul, daca nu chiar cel mai complet nutrient natural. 30 de grame de polen aduc organismului aproximativ 28 de calorii. Din aceste 30 de grame, 7 grame sunt carbohidrati, 15% este lecitina, 25% proteine de cea mai buna calitate. Polenul de albine nu trebuie confundat cu mierea de albine, veninul de albine sau alte produse de acest tip. Ele nu contin polen.

Un rol important pentru functionarea normala a sistemului nervos revine unei alte substante continute in polen - anevrina. In plus, polenul este un stimulent al poftei de mincare, inlesneste digestia, imbunatateste tonusul, alunga oboseala, previne rahitismul, caderea parului si chiar face sa creasca mai bine parul, hranindu-i radacinile.

Polenul pare sa fie sigur cu toate ca specialsitii se mentin destul de rezervati daca este vorba sa recomande polen pentru o afectiune specifica. El stimuleaza functiile organismului, insa eficienta sa in combaterea unor boli nu a fost inca demonstrata. Insa polenul poate sa fie implicat si in aparitia unor fenomene alergice importante. In cazul in care exista alergii alimentare documentate, specialistii recomanda ca polenul sa fie evitat.

Analiza mierii

Libertatea comertului cu produse alimentare naturale de calitate, protectia alimentatiei si sanatatii publice precum si asigurarea competitivitatii produselor alimentare se inscriu pe lista obiectivelor comisiilor internationale in domeniul alimentatiei si sanatatii publice.

Acestea, alaturi de evolutia noilor metode de analiza si a echipamentelor de laborator de inalta performanta, au determinat Uniunea europeana si nu numai (comisiile internationale de specialitate ale F.A.O. / O.M.S. – Codex Alimentarius) si Uniunii Europene – Comisia U.E. pentru Alimentatie) sa impuna noi conditii de garantie pentru produsele alimentare de origine animala, ceea ce presupune respectarea unor cerinte foarte stricte de calitate.

„Industria” mierii (care intra in aceasta categorie) se confrunta cu noi exigente si aceasta datorita sensibilitatii ei la o serie de „factori de agresiune”, si anume:

• poluarea mediului ambiant,
• nerespectarea tehnologiilor corecte de crestere si tratare a familiilor de albine,
• conditiile de productie,
• adaosurile de falsificare.

Nerespectarea parametrilor de calitate ai unui produs (indiferent de abatere si oricat de mica ar fi aceasta) afecteaza calitatea sa determinand :

1. modificarea pretului (la achizitie si respectiv desfacere),
2. iar in unele cazuri (in functie de gravitatea situatiei) respingerea lotului si refuzul comercializarii lui pe piata interna si internationala.

Controlul calitatii mierii (in general al produselor apicole) este reglementat la nivel international de:

• international de catre comisia F.A.O. / O.M.S. – Codex Alimentarius Standard,
• regional (european) de catre Comisia Uniunii Europene pentru Alimentatie – Directivele C.E.
• national de catre Ministerul Agriculturii, Ministerul Sanatatii si A.C.A. Romania prin: I.C.D.Apicultura, respectiv Complex Apicol – Standarde nationale, Standarde de Firma, Legi, Ordine ale ministerelor de resort.

Normativele de calitate ale mierii se refera la: v

• natura, originea si compozitia mierii;
• reguli privind igiena mierii (sub forma Regulilor de Buna Practica) ;
• parametrii de calitate;
• controlul oficial al calitatii mierii;
• ambalarea si materialele cu care vine in contact mierea;
• etichetarea ambalajelor;
• depozitarea mierii;
• contaminantii mierii:

• Limitele maxime admise pentru metale grele (plumb, cadmiu, zinc, fier, mercur);
• – Limitele maxime admise pentru pesticide;
• Limitele maxime admise pentru substantele medicamentoase de uz veterinar (in particular antibioticele) in miere; – metode generale pentru analiza contaminatilor.

– – Nu intotdeauna exigentele celor trei niveluri de reglementari (international, regional – Europa, national) sunt intotdeauna compatibile intre ele dar, normele nationale nu pot fi insa in contradictie mai ales cu cele europene.

In tabelul 1: prezentarea comparativa a celor mai importanti parametri de calitate (caracteristici fizico–chimice) prevazuti de nromativele europene si internationale precum si valorile impuse de catre acestea.

Tabelul 1 PARAMETRII DE CALITATE PENTRU MIERE (caracteristici fizico–chimice)

Parametrul	EU Standard (European Honey Directive of the European Honey Commission) International Standard	(Codex Alimentarius Standard of F.A.O. / O.M.S Commission)
Continutul de apa, % (g/g), maxim	21 g /100 g	21 g /100 g
Zahar direct reducator, exprimat in zahar invertit, (%, g/g), minim
Miere de flori	65 g / 100 g	65 g / 100 g
Miere de mana	65 g / 100 g	45 g / 100 g
Zahar usor hidrolizabil, exprimat in zaharoza, (%, g/g), maxim
General	5g/100g	5g/100g
Miere de mana	10g/100g	15g/100 g
Miere de salcam, lavanda, lucerna, portocal, rozmarin si dulcisor	5g/100g	15g/100 g
Substante insolubile in apa, % (g/g), maxim	0,1g/100 g	0,1g/100 g
Continutul de elemente minerale – cenusa, (%, g/g), maxim
General	0,6 g/100g	0,6 g/100g
Miere de mana	1g/100 g	1,2 g/100g
Continut de HMF, mg/kg, maxim	10 mg/Kg / (40)	10 mg/Kg / (40)
Indicele de culoare, mm pe scara Pfund
Miere de salcam, maxim	12	12
Miere de mana, minim	65	65

Este importanta cunoasterea acestor parametri de calitate dar si a cauzelor care determina modificarea valorilor lor si care conduc la nerespectarea unor clauze contractuale – datorita deprecierii calitatii acestui produs apicol. 

Mierea naturala

Mierea este usor sensibila la caldura, de aceea ar trebui sa fie depozitata intr-un recipient larg plasat intr-un dulapior. Depozitarea mierii in frigider nu este un lucru practic, deoarece aceasta se intareste. Daca mierea este depozitata o perioada indelungata de timp se cristalizeaza. 

---

Imediat dupa extragere, mierea este intotdeauna clara si lichida. Acest lucru se datoreaza, continutului ridicat de fructoza, care si face ca unele sortimente, cum ar fi salcamul sa ramana permanent in stare lichida. Daca contintul de glucoza este mai mare decat cel de fructoza, mierea va cristaliza, la temperaturi sub 18°C. 
Cristalizarea mierii este un proces natural, care atesta autenticitatea produsului, insa ATENTIE : Mierea de salcam nu cristalizeaza, daca este pura, fara alte adaosuri din alte sortimente. Este de subliniat faptul ca, mierea cristalizata are exact aceleasi calitati ca si cea lichida. Multe persoane prefera mierea cristalizata, deoarece este mai usor de intins pe paine. Daca ea cristalizeaza, se introduce pur si simplu intr-un vas cu apa calda si se tine pana cand cristalele se dizolva, dar cu atentie pentru a nu ajunge sa fiarba sau sa se supraincalzeasca. 

Cumparam miere veritabila ori falsa?

Nu mai este nevoie sa convingem pe nimeni cit de sanatos este consumul regulat de miere de albine. Dar stim cum trebuie aleasa si consumata mierea? 

Din pacate, exista multe metode de falsificare a mierilor. In afara de hranirea familiilor de albine cu melasa, ce-a mai josnica metoda este aceea de a fierbe zahar in infuzia unor plante, pina cind fiertura este adusa la consistenta mierii. O falsificare destul de uzitata este hranirea masiva a albinelor cu sirop de zahar in diverse concentratii. De aceea, in borcanele imbietoare de pe tarabele pietelor, poate fi miere veritabila ori falsa. Cumparatorul trebuie sa stie macar atit: mierile false nu zaharisesc, in timp ce toate mierile veritabile cristalizeaza (in afara de mierea de mana si cea de salcam!). In unele cazuri, cumparatorul este imbiat cu miere de fenicul ori de zmeur cind cere miere de salcim (culorile lor sint apropiate), iar mierea de floarea-soarelui poate trece drept miere poliflora (cea mai valoroasa din punct de vedere terapeutic). 

Daca va cumparati o miere cristalizata, acest aspect oferindu-va garantia ca mierea este veritabila si doriti sa o mincati in stare lichida sau sa o folositi ca indulcitor in diferite ceaiuri, dl Andritoiu recomanda ca lichefierea sa se faca la temperaturi care sa nu depaseasca maxim 40°C: Sa nu uitam ca, mierea este produsa la temperaturi care nu depasesc 35 - 37°C in interiorul stupului. Mierea nu este termostabila, iar temperaturile inalte distrug o multitudine de principii vitalizante. Cind temperatura de lichefiere depaseste 90°C, mierea este redusa la valoarea unui... zahar lichid. 

Stie oricine ca in piete, pe tarabe, nu apare decit miere lichida. Aceasta, spune dl Andritoiu, ori este falsa, ori este bine fiarta. Nefericita este si "superstitia" cumparatorului, ca mierea cristalizata ar fi contrafacuta. De fapt, lucrurile stau exact invers! Stuparul stie ca lumea nu stie si, pentru a-si vinde marfa, incalzeste mierea la peste 90°C si aceasta nicicind nu va mai zaharisi. Dar nici nu va mai fi folositoare mai mult decit zaharul! Sa nu se uite inca un amanunt: daca mierea ar fi lichefiata la 40°C – temperatura acceptabila – indeosebi in zilele reci din piete ea ar cristaliza din nou. 

Dar nici magazinele Apicola nu ofera miere zaharisita. Desi au un personal relativ calificat, greutatea cu care se manipuleaza o astfel de miere (ambalarea in recipientul cumparatorului), face ca mierea sa fie supusa temperaturi care o degradeaza. Mai mult, spune dl Andritoiu, soarele care "bate" pe tarabele pietelor scade valoarea terapeutica a mierii, aceasta fiind fotosensibila. Mierea este produsa in intunericul stupului si daca am face acestuia un perete de sticla, albinele l-ar opaciza imediat cu propolis. Stiu ele ce stiu! De aceea, este bine ca mierea sa fie expusa in ambalaje opace. 

Asa ca, mierea terapeutica nu se cumpara nici din magazine si nici din piete, ci direct de la apicultor. Preferati mierea din stupinele stationare, departe de sursele poluante. Aceasta are o calitate superioara si datorita faptului ca este bine maturata (coapta) prin vinturare, deci are un plus de enzime fata de mierea recoltata din stupinele plecate "in pastoral". De multe ori, grabiti sa ajunga la alta sursa melifera, apicultorii nu mai asteapta ca albinele sa matureze si sa capaceasca mierea. Extrag o miere mult prea lichida si care, pentru a nu fermenta, este "uscata" in butoaie de tabla, la soare. Eliminindu-se surplusul de apa, mierea poate ajunge la consistenta celei vinturate natural. O astfel de miere nu va mai contine cantitatea normala de principii active, iar zaharul nu mai este invertit in monozaharide direct asimilabile decit partial.